18 mai 2006

TVR Cultural

In timp ce, in mod evident, solutia optima intr-o societate este o productie bazata pe piata libera si o redistribuire a veniturilor prin taxarea proportionala a tuturor si transferuri egale catre toti, dreapta se distinge prin refuzul asistentei sociale, chiar daca aceasta duce la prabusirea societatii prin anularea sistemului educational si a asistentei sociale de baza, iar stinga prin refuzul libertatii initiativei economice, si, fireste, nu numai a ei, chiar daca aceasta duce la prabusirea societatii prin caderea productiei, si nu numai a ei. Ma refer aici si la prabusirea simtului civic al cetatenilor deposedati de cel mai simplu drept la initiativa economica si, ca urmare, si politica.

Cei doi invitati ai Dv., Ionita si Roman, au ilustrat perfect acest dialog al surzilor, fiecare dintre Dinsii refuzind sa accepte cea mai simpla critica la adresa ideologiei pe care o sustineau. Dl. Ionita a refuzat sa accepte ca exista economii si societati distruse de monopoluri private, iar Dl. Roman inca nu a inteles ca stinga are, in sfirsit, probleme grave de credibilitate, mai ales cita vreme nu s-a despartit clar de unele mici excese din trecut.

Iar Dv., D-le Avramescu, ati jucat perfect rolul majoritatii tacute.

PS. Alternanta la putere in unele state civilizate a reusit sa acopere golurile ambelor parti.

SAR

Incredibila primirea de care am avut parte la SAR, Societatea Academica Romana. Poate si eu am fost mai putin decit perfect (nu aveam cravata sau un material scris pe care sa-l inregistrez), dar mirlania cu care am fost intimpinat de cei doi tineri angajati pe care i-am intilnit cind am intrat m-a socat, poate si din cauza mirosului moldovenesc al acesteia, neobisnuit pentru mine, si, orice s-ar spune, mai puternic decit cel muntean.

05 mai 2006

Ieri am fost la Sala Palatului, concert Ducu Bertzi si invitatii sai: Florian Pittis, Mircea Baniciu, Mircea Vintila, Ada Milea, si multi altii. Se numea "Gala folk <<Om bun>>".

Concertul fusese programat pe 20 aprilie 2006, dar cind am ajuns acolo am aflat de la o femeie de servici ca s-a aminat cu doua saptamini, probabil din cauza meciului de fotbal Steaua - Rapid.

Cu toate ca imi cumparasem biletele - 25 lei noi bucata - cu doua saptamini inainte de 20 aprilie, locurile erau foarte proaste, iar in fata mea erau mai multe rinduri libere, chiar in acelasi sector.

Cu zece minute intirziere si fara scuze, pe scena au intrat Ducu Bertzi si invitatii, membri ai generatiei '60 (singura care a putut sa miste sub comunisti), majoritatea monstri sacri.

Dupa interpretarea cintecului "Om bun", D-l Florian Pittis a preluat microfonul si a impartit premii tuturor celor 10 - 20 de oameni de pe scena, mai putin lui Ada Milea si poate inca unei persoane. La fiecare citea citeva cuvinte bine gasite urmate invariabil de "Jurnalul national - Marius Tuca", probabil vreo incantatie masonica. A urmat "Nu conteaza cit de lung am parul", dupa care au plecat toti de pe scena. Ada Milea, fireste, tocmai iesea ultima cind Pittis a strigat-o inapoi, in opinia mea destul de nepoliticos ("vino aici !...") si a informat-o ca va prezenta spectacolul. In sfirsit, Ada Milea primeste o hirtie, ramine singura pe scena, se scuza ca nu stie sa prezinte (si, evident, nici nu stia ca va prezenta) si prezinta. Primul numar, un tinar care intr-adevar cinta foarte bine, blues clasic (cam ciudat, totusi, pentru virsta lui) si versuri foarte bune. Mixajul devine, in sfirsit, infect, asa cum e de obicei la Sala Palatului. Nu pot auzi prezentarea sau vocea tinarului. Tinarul este singur impreuna cu mai multe instalatii vechi (microfoane etc.) pe scena Salii Palatului. Urmeaza o tinara care are clar talent si voce, dar nu si-a ales cele mai bune cintece (erau toate compuse de ea). Apoi Ada Milea este nevoita sa alerge in culise pentru Mircea Vintila si trupa Brambura. Brambura, patru tineri, acompaniaza perfect (foarte buni) pe Vintila, cu toate ca, evident, nu aveau casti si cine stie ce auzeau ei pe scena. Mixajul insa iubea numai bateria, astfel incit puteam asculta mai bine acele cintece vechi pe care le stiam pe de rost la casetofonul meu mono de acasa. La pretul electronicii de astazi, este de neiertat ca nu existau casti astfel incit sa auda si cei de pe scena ce auzeam eu in sala. In plus, a inceput sa ma enerveze dualitatea tot mai vizibila de pe scena: pe de o parte, generatia anilor '60, bine imbracata si implinita, pe de alta tinerii, evident fara bani de mincare si imbracati in tricouri de la reduceri. Daca D-l Vintila ii prezinta ca foarte talentati, ce-ar fi sa ii lase sa cinte si ei cite ceva? Am plecat la al doilea cintec al D-lui Vintila, si nu eram singurul. Sala, ocupata pe jumatate de pensionari din generatia batrinilor de pe scena, aplauda la fiecare ocazie.

Pe de o parte inteleg drama generatiei artistice a anilor '60 din Romania, care de abia anul trecut a scapat de monpolul gastii Everac - Theodorescu - Sararu si multii ceilalti asupra administrarii culturii romanesti, pe de alta insa nici eu nu mai sint silit sa le accept lipsa de profesionalism in ceea ce priveste organizarea, atit administrativa, cit si artistica a spectacolelor, si cu atit mai putin lipsa de respect la adresa celor fara putere in peisajul artistic romanesc. Chiar daca acesti oameni au facut muzica romaneasca a ultimelor decenii, tot trebuie sa permita tinerilor sa creeze muzica romaneasca a acestor decenii. Si cel mai important lucru pe care ar fi trebuit sa li-l predea este respectul pentru ceilalti.